Despre acele vremuri vom mai vorbi

Mulți ani au trecut, o viață de om, de dascăl, prin bune și nebune vremuri, dar, uite, am supraviețuit, și cel mai important, au supraviețuit amintirile, chiar dacă unele pier pe altarul altora noi, le regăsim pe facebook, dar când vin de la prieteni vechi, parcă au alt miros. Nostalgic. Unele vin frecvent, așa cum s-a întâmplat cu cea din acest început de an, o urare specială, presărată cu atâtea amintiri dragi. Și căutând pe google despre acele zile fierbinți întâmplate în școala din Băneasa, nu am găsit nimic.

De aceea, am pornit în căutarea unor supraviețuitori, și atât cât mai e timp, să recompun adevărul, lăsând câteva mărturii pentru posteritate. Multe nuanțe ale acelor zile vor fi trecute sub tăcere. Voi aminti de noi, de tot ce am trăit și simțit atunci. Voi zâmbi discret (un zâmbet fără slăbiciuni), când mă voi „lovi” de oameni, prieteni, fără a-i „murdări”, fără prejudecăți, îi voi închide într-un univers paralel, rece, gol. Chiar dacă uneori mai sună asurzitor.

Nu a fost o acțiune izolată. A fost o acțiune națională, finalizată cu succes. Cum tot în școala noastră, grupul de inițiativă, instituit ad-hoc, în vederea obținerii unor drepturi firești, a lansat primul sindicat liber din învățământ.

Sunt multe amintiri care mă vor bântui, câtă vreme voi fi. Dacă ar fi să fac o ierarhie a urărilor de început de an (subiectiv), a dnei E. V. ar fi la înălțime. Și un premiu pentru neuitare și adevăr tot înspre ea s-ar îndrepta. O urare care merită dedicată tuturor celor care mai supraviețuiesc, mai ales în învățământ, celor care se încăpățânează să-și amintească, celor care au dat școlii atâția ani din viață, atâtea generații, fără să se plângă. Au susținut educația ani la rând, decenii, cu un statut provizoriu, fără să fi avut șansa de a se titulariza. Ei, suplinitorii, împinși ani la rând într-o poziție modestă, au investit timp, efort, fără discriminare, au adus o țară la Școala Nr. 7, iar toți laolaltă, cu arma cuvântului, au reușit să scrie istorie pe viu și din mijlocul ei. Și azi, dacă s-ar întoarce în timp, ar fi aidoma. Și mai adevărat, niciunul din membrii grupului de inițiativă de la Școala Nr.7 nu a solicitat vreun titlu, nici vreo tinichea, nici măcar un avantaj. Nu mai vorbesc despre darul sindicalistului V. C. pentru titulari. Mișcările acestora înaintea suplinitorilor.

Da. Tot despre ei e vorba. Suplinitorii unui sistem bolnav. Despre cei care au ținut cu dinții de un ideal. L-au pus mai presus decât orice. De aceea, trebuie să fie cunoscută mișcarea lor. Cum au obținut  Hotărârea de Guvern Nr. 487/1990 privind numirea și transferarea personalului didactic de predare din preșcolar, primar, gimnazial, liceal, profesional, dar și pentru învățământul special, centrele logopedice, laboratoarele de orientare școlară și profesională, casele de copii, cluburile sportive școlare, cluburile copiilor și elevilor, Palatul copiilor, școlile de maiștri și postliceale.  

De aceea, mă bucur, când cineva își amintește. Și nu o dată. Iar despre acele vremuri trebuie să ne amintim întotdeauna. 

Eli Gîlcescu