Revelația unei urări

(poem recontextualizat)   simt încă vibrațiile nopții și aud tot ce nu auzi tu.   aud tăcerea. fiecare durere, fiecare strigăt. și ploaia. și lumina când devine decor.   aud și moartea, mă spală. mă cufundă.   mă învârte în gol, ca într-un spectacol cu audiență. protocol de tăcere.   tremur în fața ei. obosesc. nu, nu vreau să mor. e dimineață gri. las loc gândului să-i caute pe ai mei.   inscripțiile tot mai șterse și nimeni pe-acolo.   doar toamna mătură frunzele cu un foșnet ascuțit. în rest, toate s-au uitat.   și eu mă trezesc în aceeași lume a decepției și durerii, cu aceeași ironie și batjocură – povară pe care o purtau ei.   fără să pot zâmbi înapoi, fără epilog,   încă simt uruitul înfundat al mașinilor pe strada mea   și dimineața gri. Eli Gîlcescu 12 oct. 2025

Am căutat-o pe M. O. Ce amintiri frumoase, din alte vremuri... sau dintr-un poem în canon și un telefon resetat cu lista de prieteni. Unii dispăruți. Era tristă, ca povestea întreruptă fără voie, dar cu voia altora, bată-i vina, cu taxe cu tot, spunea. Cum să nu-i dea bolii și urâtului, când i-au confiscat poeziile, fără s-o anunțe. A început să obosească... Să caute ceva e și mai greu. Nici poezii nu putea să scrie. Dacă și le spune în gând, erau (părerea ei) minunate, dar când voia să le transcrie, nici măcar tema nu o mai reținea. Uneori se oprea să își tragă sufletul. Fără să mă plictisească, voia să mai stea, dar nu putea nici să plece. Părea că o apăsa ceva ce îi vlăguia trupul. Poate bucuria regăsirii. Poate mai era ceva de spus.   Oricât trăgea de timp, de amintiri, de unele Elisabete dintr-un grup... puterile o îndepărtau de povestea noastră. Ar fi vrut s-o dezvolte într-un roman. Și ce roman... Semnat de un OM. Eli Gîlcescu 6 oct. 2025...

Ca după o liniște surdă, sfielnică, săgetătoare în toată ființa, de la o zi la alta – ca o clipă – chiar dacă încurc anii care m-au atins, când mă ating, îi găseam adevărați și îndrăzneam din ce în ce... mai mult. Pariam că sunt. Iar în timp, alt poem îmi va lua locul – fără lauri, cununi, trofee. Eli Gîlcescu

Scriu ca să nu uiți. Amintiri multe. Fără să le pun într-o ordine. Împreună cu O. G., ne strecuram printre cei care patrulau (echipați cu arme) intersecțiile, verificau mașinile. Traseul era Kiseleff – Arcul de Triumf – Aeroportul Băneasa. Auzisem că forțe patriotice au intrat în apartamente și au făcut ordine și curățenie. În numele armatei, au intrat peste bătrâni și au luat ce se putea lua. Pe unii i-au scos afară. Mă mir că nu i-au executat ca teroriști. Era greu să afli câte ceva despre prieteni, părinți, elevi – „ o generală confuzie .” Așa începea povestea noastră. O poveste adevărată care să rămână în inimile noastre și să ne-o amintim din când în când. Sau lecție de curaj, mai ușor de înțeles, pentru cei ce vin. Cu fiecare filă, în logica și cu sensul ei, de prea mult timp. Și uite trecutul, tot mai aproape. Ne-a câștigat și l-am câștigat. Fără vreun titlu de glorie sau de revoluționar. Doar cel de supraviețuire. Și încă ceva. Și amintirile. Tot prin noi, prin puterea noast...

Nu am uitat nici eu, nici să ascund emoția acestei zile, bucuria ei. Sper să te surprindă — cum nu pot să uit norocul de a ne fi cunoscut. De fiecare dată mă cuprind amintirile, numai gândindu-mă la noi, la cele nevăzute, neștiute, mai puțin amintite, de-a dreptul nescrise. Doar noi le-am inclus între cele „nobile”. Oare se vor întoarce? Vor simți și alții ce am simțit noi? Și cu ce forță și curaj. Eram tari și credeam că vom îmbătrâni împreună. A fost clipa noastră de nemurire. Și ne-a reușit. Încă suntem de folos. De această dată pentru ai noștri. Și după... Ne vom ridica în iarbă, în flori, ca într-o urare fără sfârșit. Eli Gîlcescu ( Revelația unei urări , volum în desfășurare)

Nu pot să cred că uităm de această dată importantă – 1 ianuarie, zi a începutului Noului An, zi în care s-a născut OMUL INIȚIATIVELOR în viața dascălilor din întreaga țară! Dumnezeu m-a adus în școala în care E. G. era un dascăl cu renume. Câte calități am putut descoperi în această făptură? Inteligența, spontaneitatea, corectitudinea, iubirea pentru copii și colegi, respectul pentru om, loialitatea, dăruirea de sine... O chintesență prin care încerc să definesc profesorul aflat în apogeul meseriei. Lecțiile dnei erau, fiecare dintre ele, indiferent de disciplină, modele pentru toți cei ce doreau să învețe sau să se perfecționeze în profesie. Orele de muzică deveneau altare în care vioara magică făcea să tresalte micile inimioare ale elevilor iubitei și respectabilei mele prietene. Punctul culminant al definirii personalității sale a fost momentul revoltei profesorilor din școala noastră și apoi din întreaga țară. În fruntea protestatarilor, a transformat Școala Nr. 7 din...

Ori de câte ori trebuie să-ți scriu, sufletul îmi este inundat de emoția amintirilor dragi, tulburătoare... Pentru mine ești cea mai dragă și importantă prietenă, cel mai valoros și prețios dascăl, omul de la care am învățat meseria adevărată și, nu în ultimul rând, dascălul care și-a pus viața în slujba zecilor de mii de profesori calificați, care nu puteau obține „o pâine” fără umilința dată de statutul de suplinitor, după Revoluție. Un om cu o valoare deosebită, ai luminat cărările vieții multor generații de copii, care au avut privilegiul de a se bucura de strălucirea minții tale, de o educație aleasă. Corectă, demnă, serioasă, ingenioasă, bună și altruistă, un profesor de rang înalt, ai dus renumele Școlii 7 în rândul școlilor de nivel excepțional din București. Apreciată, iubită și admirată, ai parcurs drumul dascălului onorabil, atât în Școala 7, cât și ca inspector al municipiului București. Prin tine și prin întreg colectivul de cadre didactice, în Școala 7 s-a aprins unul din...