Nu te-am uitat

Nu pot să ascund emoția acestei zile, bucuria ei. Sper să te surprindă, cum nu pot să uit norocul de a ne fi cunoscut. Așa cum, de fiecare dată, mă cuprind amintirile, numai gândindu-mă la noi, la cele nevăzute, neștiute, mai puțin amintite, de-a dreptul nescrise. Doar noi le-am inclus între cele „nobile”. 

Un sentiment inegalabil – euforia aceea – în zilele când credeam cu toții într-o nebunie. Oare se vor întoarce? Vor simți și alții ce am simțit noi atunci. Și cu ce forță și curaj. Eram pe culmi și credeam că vom îmbătrâni împreună. A fost clipa noastră de nemurire. Și ne-a reușit.

Mi-ar fi plăcut să citesc tot ceea ce a însemnat Școala Nr. 7 în acele zile. Sau despre o zi a unității – prilej de armonie, de ce nu, o inițiativă de a-i omagia pe dascălii de ieri, de azi, o zi a școlii, cu toți care au trecut într-un fel sau altul pe acolo. 

Să-și regăsească fiecare locul unde a stat, a îngenuncheat și s-a rugat, dar și gândurile scrise în acele vremuri. Toată corespondența a fost predată sindicatului. Era plină de durere, documente, bani pentru sindicat...

Sper ca anul în care intri să fie pe măsura aspirațiilor și ambițiilor tale. Ambiție. Ca pe vremuri. Încă suntem de folos. De această dată pentru ai noștri. Și după... Ne vom ridica în iarbă, în flori

Eli Gîlcescu

© copiright 2024

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Un dialog cu Eli

S-a întâmplat de Crăciun

Contemplând îndelung o urare