Eli Gîlcescu caută supraviețuitorii. Pentru o carte. Pentru o urare eternă

Suplinitorii supraviețuitori

Vă scriu astăzi cu inima plină de recunoștință și emoție, ca unei colege de altădată, unei prietene tăcute, unui martor al unei epoci în care dascălii scriau istorie fără să o clameze.

Ne-am aflat de aceeași parte a luptei, în acei ani în care suplinitorii, oamenii cei mai expuși și mai răbdători ai școlii românești, și-au purtat vocația cu discreție, dar cu o demnitate care nu poate fi uitată. Și n-ar trebui.

Astăzi, într-un timp care uită repede, caut supraviețuitorii acelei vremi. Nu doar cei care mai sunt printre noi, ci și aceia care mai păstrează viu, în suflet, ce a fost atunci. Ce am fost noi. Ce am făcut împreună, fără privilegii, fără promisiuni, dar cu tot adevărul în spate.

Scriu. Lucrez la un volum care să cuprindă această revelație a unei urări — o carte în care să pătrundă nu doar poezia, ci și memoria. Să se audă, măcar o dată, vocea celor care au iubit meseria cu adevărat, care au ținut școala românească pe umerii lor, chiar și când nimeni nu voia să vadă.

De aceea, mă adresez astăzi dumneavoastră, cu speranța că veți primi această scrisoare ca pe o punte spre acea vreme. Mi-ar fi de mare preț dacă ați putea să-mi scrieți câteva gânduri, o amintire, un fragment, o mărturie — ceva care să întregească acest portret colectiv pe care încerc să-l recuperez.

Vă mulțumesc pentru tot ce ați fost și sunteți. Pentru tot ce ați dăruit fără zgomot, dar cu rost.

Cu prețuire adâncă,
Eli Gîlcescu